Predică la Duminica Floriilor

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!

„Osana, Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”

Iubiţi credincioşi,

Această  sfântă duminică care prevesteşte Sfintele Paşti este aşteptată cu evlavie de creştini. Mulţi se împărtăşesc în această duminică şi venind cu raze de lumină, cu nădejde, cu bucurie, purtând de la biserică ramuri de salcie ca  un semn de biruinţă şi de binecuvântare. Ce însemnează această sărbătoare a Floriilor? Este cea care Îl arată pe Iisus Hristos cine este. Până acm, Mântuitorul Se ascundea şi spunea celor ce erau vindecaţi de puterea Sa: „Vedeţi, nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi primit!” Aşa a spus şi celor orbi, aşa a spus şi celor leproşi, aşa a spus şi celor ciungi, aşa a spus tuturor celor care au primit de la El vindecare. Iată, de data aceasta, după ce a înviat pe Lazăr din morţi, pentru că s-a auzit peste tot în Ierusalim şi în Iudeea, despre minunea săvârşită de Mântuitorul. După ce fusese îngropat de patru zile şi mirosea greu, că începuse să putrezească, l-a înviat din morţi pe Lazăr, Iisus Hristos, Cel care era cunoscut de multă lume, dar pentru care fariseii învăţaseră de mult poporul: „Vedeţi, să nu mergeţi după acesta, că este un înşelător! Voi să ascultaţi de Legea lui Moise! Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise!” Dar, această minune a făcut ca fariseii să nu mai fie ascultaţi şi poporul să dea năvală în Betania unde era Lazăr cel  înviat din morţi  şi unde a venit  şi Iisus şi a stat cu El la masă. Maria, sora lui Lazăr a veni a turnat alabastru de mir de nard de mare preţ  pe capul Lui, apoi cu ce a mai rămas a turnat pe picioarele Lui şi a spălat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu perii capului. Au venit mulţi să-L vadă pe Iisus care a înviat pe Lazăr, să îl vadă şi pe Lazăr cel înviat, să vadă dacă este sănătos. Era ca la cincisprezece stadii Betania de Ierusalim. Mântuitorul trimisese pe doi dintre ucenicii săi, spunându-le: „Mergeţi în cutare loc! Veţi găsi o asină şi un mânz. Dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine!” Ucenicii au făcut aşa. Au venit şi au adus asina şi mânzul şi Iisus le-a spus.: „Iată, Eu mă voi aşeza pe mânz şi nu pe asină!” Toţi au început să-şi aşeze haine pe mânz şi apoi au început să aşeze haine pe cale. Unii, simţind ceva ce nu au mai simţit, simţind că Cel ce era în faţa lor, este Dumnezeu, simţind că vine un Împărat adevărat. Ei credeau că este împăratul vestit de David care îşi va aşeza tronul în Ierusalim;   că , de aceea, a cerut asina şi mânzul, să meargă în Ierusalim să se aşeze pe tron. Aceştia i-au adus laude şi strigau: „Osana, fiul lui David, Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, osana întru cei de sus!” Toată mulţimea striga şi toţi tăiau ramuri de copaci şi de finic şi le aşezau pe cale înaintea Lui; alţii le ţineau în mâini.

Aşa a mers în aceste urale din Betania până la poarta Ierusalimului. La poarta Ierusalimului era adunată mulţime multă. Auzise că vine Iisus Care a înviat pe Lazăr, Cel care făcuse multe minuni în Ierusalim. Auzind acestea, au venit şi L-au întâmpinat la poartă şi au început să strige mulţimile: „Cine este Acesta?” Toţi strigau din mulţimea cealaltă care venea: „ Acesta este Iisus Proorocul din Nazaretul Galileei”. Iisus nu s-a oprit, a mers cu alaiul, până când a intrat în templu. Întrând în templu, s-au adunat mulţime de copii, fără să-i trimită cineva să strige. Ei fiind curaţi, erau inspiraţi ce să zică. Strigau copii: „Osana Fiul lui David, osana întru cei de sus!”

Fariseii au venit plini de mânie şi I-au zis: „Nu auzi ce strigă aceştia?” Iisus le-a răspuns: „ voi nu aţi citit n Scripturile, că este scris din gura copiilor şi acelor ce plâng s-a pregătit laudă!” Că, dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga!” Nu au mai avut ce să mai zică copiii mai departe strigau şi ziceau: „ Osana, Fiul lui David!”. Toţi gândeau, care au strigat aşa că El va fi regele lui Israel.  De aceea, strigau. Osana, ce însemnează? Osana însemnează: „Izbăveşte, mântuieşte, apăre-ne, păzeşte-ne”, aceasta însemnează „osana”. Aceasta era strigat de popor către împărat, că împăratul era pus să păzească poporul împotriva duşmanilor. Ei gândeau că acest om tare, acest om pe care Îl ascultă Dumnezeu, că scoate pe morţi din groapă, după ce au început să putrezească, Acesta este Împăratul de care a vorbit David  şi pe care Îl aşteaptă popoarele. Dar, El, după ce a şezut în templu, a ieşit din templu şi a plecat. N-a mai aşteptat ca mulţimea să-L ia pe sus şi să-L pună rege. De mai multe ori a vrut să-L pună rege şi de câte ori au vrut să-L  pună rege sau  împărat, a fugit. După ce a înmulţit pâinile în pustiu, cele cinci pâini şi cei doi peşti, văzând mulţimile această minune, şi-au vorbit unii altora şi au zis: „Iată, ce puternic este omul acesta! Tuturor le poate da pâine, să Îl punem rege!”  Ştiind gândurile lor, a fugit în munte şi a stat ascuns acolo şi nici nu a plecat cu corabia, a trimis pe ucenici cu corabia  şi El a venit pe mare, noaptea şi s-a dus pe malul celălalt în ţinutul Tiberiadei. De câte ori au vrut să Îl pună rege, S-a ascuns. Aşa cum va spune înaintea lui Pilat şi înaintea arhiereului: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” Nu este numai pentru un popor, ci este peste toate popoarele. Împărăţia nu este cu sceptru făcut de mână, ci Împărăţia este cu harul dumnezeiesc. Aceasta vroia să descopere poporului, dar poporul nu era pregătit să asculte şi să primească. De aceea, se cuvine ca noi, acum, să tălmăcim ce însemnează aceste momente minunate şi ce este această sărbătoare.

Aceste momente ne arată că Iisus Hristos, cu  adevărat,  a venit să ne călăuzească la tot adevărul de ce a intrat în cetate? Cetatea Ierusalimului numită şi cetatea Sionului în care a intrat şi David şi s-a încoronat şi el a rostit aceste cuvinte. „ Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta mea, până când vei vedea pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale!” Cine era Domnul Domnului Său? Domnul său era Iisus Hristos, Domnul Domnului Său era Tatăl cele ceresc. A spus: „Şezi de-a dreapta Mea până când voi pune vrăjmaşii mei aşternut picioarele Tale!” „şezi de-a dreapta Mea” însemna „şezi de-a dreapta Mea cu firea cea omenească”. De aceea, a luat Fiul lui Dumnezeu firea cea omenească. El a venit aici, în cetatea Ierusalimului şi a intrat în ea ca Împărat, ca să arate că e Împăratul cel veşnic, cel ceresc. El, de aici, prin patimă şi prin moarte şi apoi, prin înviere şi prin înălţare, intră în cetatea cerească. Dar, intrarea în  Ierusalim preînchipuie intrarea în cetatea cea cerească, când şede de-a dreapta Tatălui, cum a prorocit David. Mântuitorul i-a întrebat pe farisei: „De ce spuneţi voi că Mesia este urmaşul lui David?” Voia să le deschidă mintea, că Mesia nu este un simplu om, pentru că David Îl numeşte pe El Domn. „Cum ziceţi voi că este urmaşul lui David, un om oarecare? De ce îl numeşte pe El Domn? Răspundeţi-mi!” Şi nu au ştiut ce să-I răspundă. Cum să răspundă cei ce erau plini de mândrie, de făţărnicie, dornici ca toată lumea să se plece, să fie lăudaţi şi îşi luau toate cele ce voiau  în viaţa aceasta. De aceea, uşa împărăţiei pentru ei era închisă. Nu au putut învăţătorii de lege, fariseii să tălmăcească legea. Legea lui Hristos nu se tălmăceşte fără de smerenie. Numai El, Cel ce S-a smerit, cu adevărat,  i-a uimit pe toţi. Şi pe Satana l-a uimit că atunci când l-a ispitit Satana şi L-a întrebat: „De eşti, tu, Fiul lui Dumnezeu, nu era sigur cine este. Văzuse  pe îngeri care au coborât la naşterea Lui, dar nu înţelegeau: este Dumnezeu sau nu este Dumnezeu. Pentru ei nu s-a descoperit Cine este. De aceea, cei fără Dumnezeu, nu Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu. Nu se arată, cum L-au întrebat şi ucenicii. „ De ce Te arăţi nouă şi lumii nu Te arăţi?” pentru că lumea cea cuprinsă de păcate nu  poate vedea pe Cel curat. Numai fără de păcate, putem să-L vedem pe Dumnezeu. Cel întunecat, Satana, care l-a văzut pe Dumnezeu la început, cât a fost înger, nu mai poate să-L vadă pe Dumnezeu. De aceea, s-a ascuns şi de la faţa fariseilor şi de la faţa învăţătorilor de lege. Dar, iată, S-a descoperit copiilor. Copiii au văzut în El lumina cea dumnezeiască. Nu i-a învăţat nimeni să strige. Au auzit cum se striga împăraţilor şi ei au văzut aureolă în jurul Mântuitorului şi Îl vedeau ca un Împărat. Aureola din  jurul Mântuitorului avea o lumină ce se înălţa către cer şi numai copii o vedeau, că erau curaţi cu inima. De aceea, strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”

Iubiţi credincioşi, iată, noi nu sărbătorim doar intrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos. Noi ştim că orice sărbătoare pe care o cinstim ne înnoieşte darul pentru care ea s-a făcut. Sărbătorile ne înnoiesc darurile dumnezeieşti. Iisus Hristos a intrat în cetatea Ierusalimului şi S-a lăsat aclamat de mulţime ca să înţeleagă oamenii că El împărăţeşte în cei ce Îl caută pe El şi doresc Împărăţia cea cerească. El împărăţeşte încă, de aici, de pe pământ în ei. A intrat în Ierusalim ca să facă din fiecare om o cetate. De aceea, psalmistul vorbeşte de cetatea sufletului: „ În zadar se păzeşte omul pe sine, de nu Îl va păzi Dumnezeu, în zadar se păzeşte cetatea, de nu o va păzi Dumnezeu”. Dumnezeu vrea să facă prin Fiul Său, din fiecare din noi, o cetate a Sa. De aceea, spune Mântuitorul: ”Eu stau la uşă şi bat. De îmi va deschide cineva, Eu voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine!” Iată, astăzi, Mântuitorul vrea să intre în cetatea sufletelor noastre, a fis şi să împărăţească în noi. Să dăm noi voinţa noastră şi El să ne dea dragostea Sa. Să dăm noi puterea noastră şi El să ne dea harul Său. Aceasta voieşte astăzi Hristos de la noi. El vrea să intre în cetatea sufletelor noastre. De aceea, se cuvine să ne deschidem sufletele şi inimile noastre.

Creştinismul, cu adevărat a biruit slăbiciunea, a biruit răul, a biruit neputinţa, a biruit întunericul, a biruit păcatul, a biruit moartea. Hristos, când intră în noi, biruieşte toate aceste slăbiciuni. Biruieşte şi moartea noastră pentru că ucide păcatele noastre. Păcatele sunt rădăcina morţii  noastre. Neavând rădăcină, moartea se sperie şi fuge, cum s-a speriat iadul când a coborât Hristos în iad. Iadul s-a înspăimântat şi diavolii au fugit şi strămoşii s-au eliberat. Când intră Hristos în noi, amuţesc patimile noastre, amuţesc dorinţele noastre păcătoase. Acolo unde intră Hristos, intră lumina, intră harul, intră puterea, intră credinţa, nădejdea şi dragostea. Atunci, omul poate să se jertfească şi dă stăpânirea sa lui Dumnezeu. De aceea, a spus Sfântul Apostol Pavel, când l-a primit pe Dumnezeu, a zis: „Doamne, sunt nevrednic de lumina şi de dragostea Ta! Tu ai primit să locuieşti în Mine. De aceea, eu vreau să mor, ca tu să trăieşti în Mine! Dacă Tu trăieşti în Mine şi eu mor, atunci sunt viu! ”  Dacă eu trăiesc cu voia mea, atunci sunt mort. Aceasta trebuie să înţelegem noi şi această duminică ne pregăteşte pentru cele ce urmează. Să pătimim şi noi, să suferim şi noi cu Hristos Care a venit la patimă şi la moarte, ca să moară slăbiciunile, patimile şi dezmierdările noastre toate păcatele noastre şi să rasară lumina lui Hristos în noi. Dacă murim cu Hristos, vom şi învia cu Hristos. Cel ce vrea să fie stăpân pe sine, acela va pierde sufletul, cum spune Mântuitorul. Cel ce voieşte să-şi salveze viaţa sa, adică, dacă este egoist, şi ţine la sine, acela îşi pierde viaţa. Cine, însă, îşi dăruieşte viaţa lui Hristos, acela câştigă viaţa.

De aceea, se întreba un mare gânditor, oare, ce este păşunea cea duhovnicească de care vorbeşte Mântuitorul?  Mântuitorul ne-a spus: „Eu sunt uşa, prin Mine, de va intra cineva, se va mântui, va intra şi va ieşi şi păşune va afla!” El este uşa, fără El  nu putem ajunge  la Tatăl. Cine Îl primeşte pe Hristos are uşa Împărăţiei cerurilor către Tatăl. Ce este păşunea? Păşunea este fericirea pe care ne-o aduce Hristos. Despre această fericire au putut să vorbească  până şi păgânii, necredincioşii. Avem o pildă când un mare gânditor francez care era necredincios şi a dus copilul de doisprezece ani la un mare preot. I-a spus:„Părinte, vreau să mi-l pregăteşti pe acest copil cum crezi dumneata şi cum te rogi dumneata şi ce simţi dumneata, acestea să le aibă şi el !” Era cunoscut acel necredincios şi i-a spus :„Dumneata glumeşti!” „Nu glumesc, ştiu cum a trăit. Eu sunt nefericit. Vreau ca fiul meu să fie fericit.” Se simţea deşert omul necredincios. Omul necredincios nu are  nici un reper. Omul necredincios este orfan, omul necredincios este sărac. Este bătut de necazuri şi nu are ce să îl aline. Omul necredincios nu aparţine nimănui, nici lui nu îşi aparţine că el simte că se dezintegrează şi nu mai rămâne nimic din el. Vai de omul necredincios! De aceea, şi alţii au putut să spună, dacă s-au întrebat ce este fericirea. Răspunsul nu l-au găsit decât în acest cuvânt. Fericirea însemnează să  trăieşti creştineşte. Aceasta este, cu adevărat, fericirea.

Această săptămână care urmează şi care se încununează cu lumina Domnului este cea mai sfântă şi cea mai plină de jertfă şi cea care dă sens vieţii noastre, care ne dă nouă identitate. Dacă noi ne asumăm jertfa Mântuitorului, săptămâna aceasta este Săptămâna Patimilor Domnului şi a despătimiri noastre. El a pătimit, ca pe noi să ne dezbrace de patimi. Dacă noi pătimim, ne eliberăm de patimi, de păcate, de necazuri. De aceea, Sfântul Nicolae Cabasila zicea în cuvântul său: „Iată oamenii au primit prin Hristos  cel mai mare privilegiu. Atunci, când ei se împărtăşesc, Hristos intră în ei!” Zicea Sfântul Părinte: „Dacă intră în ei, nu le mai lipseşte nimic!” Pentru că cine are pe Hristos este cel mai puternic, este cel mai bogat, este cel mai fericit. Hristos este mai mult decât toată lumea, Hristos a biruit răutăţile lumii, Hristos a biruit întunericul, păcatul şi moartea. Cine Îl are pe Hristos, are mai mult decât doreşte, este un om fericit. De aceea, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că vieţuirea împreună cu Hristos, nu este altceva decât un paradis. A experimentat aceste cuvinte că a liturghisit de atâtea ori şi ne-a dat Sfânta Liturghie, drept cale de urmat pe Hristos şi arvuna a vieţii celei veşnice.

Iubiţi credincioşi, suntem astăzi în această sfântă zi. Eu trăiesc emoţii deosebite: sunt unsprezece ani de când am poposit aici şi până acum, niciodată nu a coincis data exactă, calendaristică a anului astronomic, ci numai a anului liturgic. A coincis cu venirea aici, la Tomis, exact acum unsprezece ani pe 8 aprilie. Am venit de pe şapte, seara, dar nu m-am arătat decât puţin, în catedrală. Pe opt aprilie, Preafericitul Părinte Teoctist, de vrednică  pomenire, (cu emoţie, cu multă bucurie,  cu recunoştinţă, cu emoţie şi cu multă dragoste, îi mulţumesc) Preafericitul Părinte Teoctist îmi aduc aminte că a făcut bun gest pe care nu l-a făcut altă dată. De trei ori m-a aşezat pe scaunul arhieresc. L-am întrebat: „De ce?” „Am vrut să rămâi aici în cetatea apostolică a Tomisului, cetatea cea mai sfântă a României!”, mi-a răspuns vrednicul de pomenire Preafericitului Teoctist, căruia îi  port recunoştinţă mai mult decât unui părinte. Mi-a fost părinte de două ori pentru că mi-a purtat de grijă, a avut cu adevărat dragoste, m-a lăsat să slujesc cât am dorit, cât am fost şapte ani  episcop vicar. Nu m-a oprit la nicio slujire şi m-a lăsat să fac tot ce am dorit. Cele bune, sigur ale lui Dumnezeu. De aceea, plecare sa, pentru mine, a fost cel mai mare gol în suflet pentru că a fost un părinte pentru toţi slujitorii şi pentru toţi credincioşii. Nu am întâlnit atâta dragoste părintească şi atâta căldură, cum dăruia Preafericitul Teoctist tuturor oamenilor. De aceea,  îmi aduc aminte astăzi, pentru că este exact aceeaşi zi de părintele meu duhovnicesc.

Iată, astăzi, împlinindu-se cei unsprezece ani, rog pe Bunul Dumnezeu să mă ajute, că dacă am această datorie şi această misiune şi am primit această cârjă arhierească spre a fi păstor de suflete, în această Eparhie a Tomisului în are am venit cu fiori şi cu credinţă, ca la Locurile Sfinte pe care nu le vizitasem până atunci. Pentru mine, locurile cele mai sfinte au devenit cele din Dobrogea. De aceea, m-am înrădăcinat aici şi v-am simţit ca pe cei trimişi de Dumnezeu şi ca trimisul lui Dumnezeu către frăţiile voastre. De aceea, vă mulţumesc că m-aţi primit cu  bucurie şi cu dragoste şi această bucurie am simţit-o pentru că aţi ajutat la zidirea de biserici şi de mănăstiri, aţi răspuns la chemările noastre şi ne-aţi făcut întodeauna bucurii duhovniceşti.  De aceea, rog pe Bunul Dumnezeu să vă dea tuturor sănătate şi bucurie duhovnicească şi pe părintele nostru, care m-a adus aici, să îl ţină Dumnezeu în locaşurile sale. Hristos, Păstorul cel mare, Care ne iubeşte şi Care pe toţi ne ajută şi Îşi continuă jertfa Sa faţă de noi, pentru mântuirea noastră, să-l aşeze pe păstorul nostru, pe Preafericitul Teoctist în locul de bucurie, de odihnă şi de viaţă veşnică.

Iubiţi credincioşi, săptămâna aceasta, joi seara, aţi luat parte la un concert,  un oratoriu de Săptămâna Patimilor: „În vremea aceea” şi am promis că astăzi vom avea la pangar acest oratoriu „În vremea aceea” şi îl avem şi  cine doreşte, poate să-l dobândească. Corala „Armonia” şi corala „Cuvânt bun”, care mi-au ascultat îndemnul au făcut, cu adevărat, o lucrare atât de frumoasă, atât de înălţătoare prin care ajută sufletele noastre să simtă cât mai puternic fiorul credinţei şi dragostea de Dumnezeu. De aceea, le mulţumesc în faţa dumneavoastră, vă mulţumesc şi dumneavoastră că sunteţi credincioşii noştri fideli care ne urmaţi cuvântul şi îndemnul întodeauna. Dumnezeu să vă dea tuturor sănătate, înţelepciune şi bucurie duhovnicească.

† TEODOSIE
Arhiepiscopul Tomisului

%d bloggers like this: