Mănăstirea “Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Bretanion”

“A reveni în starea de rugăciune” este de fapt un drum. Drumul de întoarcere în sine, pe care monahul, ieşit cu ascultare în lume, îl străbate în grabă spre inima lui, chilia în care se regăseşte pe sine în chip îngeresc, din care, pentru un timp, a fost nevoit să iasă. Vizitând Mănăstirea “Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Bretanion”, din Arhiepiscopia Tomisului, am înţeles mai profund adâncimea acestei stări, pe care, orăşeni rătăciţi, am încercat-o şi noi, ascultând mărturisirea părintelui stareţ Nicandru Valache.
La 23 August, nu istoria, nici toamna zgribulită din marginea satelor dobrogene şi nici măcar marea aflată în apropiere nu te impresionează mai mult decât mărturisirea părintelui protosinghel Nicandru Valache, stareţul Mănăstirii “Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Bretanion”, ridicată pe malul lacului Tatlageac, din comuna 23 August, judeţul Constanţa. Ascultându-l vorbind despre graba “revenirii în starea de rugăciune” a monahului ieşit cu ascultare în lume, nu poţi să nu te gândeşti ce uşor te poţi rătăci neglijând, ignorând ceea ce, de fapt, ar trebui să te păstreze în liniştirea sinelui: rugăciunea.
Pustia care “domesticeşte” prezentul

Un pelerinaj spre mănăstirea dobrogeană “Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Bretanion” este o necesară şi bine-venită bucurie şi încercare. Căci, după o şosea de asfalt, însoţit pe stânga de mare, ca de o nesfârşită peliculă de argint lichid, ce glisează orizontal pe panta cerului, intri pe un drum de ţară, care te poartă spre lacul Tatlageac, ceea ce, providenţial, în limba turcă înseamnă “dulceaţă de loc”. Aici, pe malul lacului, se ridică mănăstirea pomenită. Aşezământ nou, înfiinţat în 2003, care reactivează, după mai bine de 50bretanion-2 de ani de întrerupere, fostul Schit Miron, reaşezând astfel în firesc nevoia de Dumnezeu în pustia din acest liman de lume.

Osârdia soţilor Nicolae şi Cecilia Lungu din Eforie Sud, care au donat terenul pentru mănăstire, nevoirea unor părinţi precum Macarie, Bretanion, Chesarie sau Martinian şi ajutorul material substanţial al unei alte familii de creştini din judeţul Botoşani au transformat pustiul în altar, conferindu-i identitate creştină. Nimic nu a fost uşor, nu este nici acum, căci ceea ce se ridică temeinic se face cu încercare şi ispită, cu greutate şi jertfă.

Din 2012, părintele protosinghel Nicandru Valache este stareţul acestui aşezământ. Cuvioşia sa ne-a primit cu bucurie şi deschidere, vorbindu-ne despre lucrarea ce se săvârşeşte aici, dar, cel mai mult, despre rugăciune.

“La început, aici s-a slujit într-un cort militar, apoi în mica biserică din carton şi rigips, după care s-au construit câteva corpuri de chilii. În prezent, aici se ridică o biserică mare, care este ctitoria unei familii de buni credincioşi din judeţul Botoşani. Oameni cu multă râvnă pentru lucrurile sfinte şi pentru casa lui Dumnezeu care, nădăjduim, vor duce la bun sfârşit ceea ce au început.

paraclisSperăm ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să împlinim întreaga lucrare şi să putem face aici o oază de rugăciune pentru credincioşii din zonă. Ne dorim să mărim obştea, pentru ca împreună să ridicăm mănăstirea la un nivel duhovnicesc mult mai ridicat. Ne nevoim acum aici doar cinci vieţuitori, eu fiind singurul preot. Mai avem şi un frate ierodiacon, şi toţi căutăm, pe cât posibil, să ducem o viaţă cât mai departe de lume, de tot ce înseamnă tentaţiile ei, dar în acelaşi timp să ne rugăm pentru această lume, căci ceea ce se zideşte în mănăstire se face cu ajutorul celor de dincolo de zidurile ei, pentru ei”, ne-a mărturisit acesta.
Ca în “acasa” ta nu te rogi nicăieri

L-am întrebat pe părintele stareţ ce înseamnă pentru călugăr drumul de întoarcere spre mănăstire, pentru că ni s-a părut că lucrul acesta defineşte cel mai bine şi esenţialul nostru, drumul, fundamentul vieţii noastre, al celor din afara mănăstirii.

“Căutăm să evităm, pe cât posibil, ieşirea prea deasă în lume. Pentru că este bine ca monahul să stea la el acasă. Să se roage, să-şi facă ascultarea de zi cu zi, să mediteze, cum îi este menirea. Adică de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a se afla în sprijinul oamenilor atunci când este nevoie. Sigur, există şi ispite. Dacă nu am avea ispite, nu ne-am putea mântui. Dar, pe cât ne este posibil, trebuie să ne ţinem departe de ele. Vorbeam cu părintele ierodiacon, care mi-a spus că de când a intrat în mănăstire nu a staretsimţit nevoia să meargă să-şi vadă rudele. Motivaţia lui a fost foarte tranşantă: aici se simte bine şi nu vrea să se tulbure ducându-se iarăşi în lume. La începuturile mele în monahism, în 2010, ruptura de lume a fost tranşantă. Am plecat şi înapoi nu m-am uitat. Dar am fost nevoit la un moment dat să mă întorc. Atunci am înţeles un anume lucru: nu te mai regăseşti în lumea pe care ai părăsit-o. Odată ce ai intrat în mănăstire, nu te mai regăseşti printre cei din lume. Îţi doreşti tot mai multă linişte, mai multă izolare, îţi doreşti cel mai mult să revii la starea de rugăciune din mănăstire. Oriunde te poţi ruga, dar ca în mănăstire, la tine acasă, nu te rogi nicăieri”, ne-a spus acesta.

Şi, atunci, am înţeles rostul revenirii “la starea de rugăciune”, care este de fapt un drum. Un drum pe care şi noi, rătăcitori prin acest secol zbuciumat, trebuie să-l străbatem, spre chilia din inima noastră unde ne regăsim, ne încetăţenim în patria cerului, asemenea monahilor care, de diferite nevoi sau ascultări, ies în lume uneori, doar pentru a se întoarce cu şi mai multă osârdie în starea de rugăciune, în această ” dulceaţă de loc”, în care se reaşază în chipul lor îngeresc.

Cu această imagine a drumului de întoarcere “în starea de rugăciune” despre care ne-a vorbit părintele stareţ Valache, am plecat şi noi mai departe, prin lume, un pic mai luminaţi, mai vii şi ceva mai liniştiţi. Ceea ce, până la urmă, este de fapt rodul dobândit din fiecare pelerinaj pe care îl facem la mănăstiri.

 

sursa: ZIARUL LUMINA

%d bloggers like this: