A. ISTORICUL COMUNITĂŢII PAROHIALE
[TOPONIME, PREZENTAREA GENERALĂ A LOCALITĂŢII D.P.D.V. GEOGRAFIC,ISTORICO-DEMOGRAFIC, ARHEOLOGIC, CULTURAL, ECONOMIC].
In sud-estul Dobrogei, pe şoseaua dintre Constanţa şi Tulcea, la depărtare
de 47 Kilometri de oraşul Constanţa, într-o regiune unde specificul provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră se înfăţişează în toate culorile caracteristice, întâlnim satul Tariverde. Călătorului ce vine dinspre Constanţa, ajungând în zona bazinului viticol de pe coama dealului, la punctul de unde se desprinde şoseaua Cogealac din şoseaua Constanţa-Tulcea, i se deschide în faţa ochilor imaginea panoramică a aşezării satului Tariverde, înainte de comuna Cogealac. Satul Tariverde este aşezat la poalele sudice ale dealului Haidân, (Haidân – probabil, numele unui vechi sat tătărăsc din care azi n-au mai rămas decât pietrele printre care trece plugul), pe malul stâng al pârâului Fântânele, la 2,5 kilometri est de satul Cogealac, reşedinţa comunei. Satul Tariverde are ca vecini: la est, satul Nuntaşi (Duingi), la 5 km depărtare, face parte din comuna Istria; la sud-vest, satul Gura Dobrogei, la 10 km, face parte din comuna Cogealac; la sud, localitatea Săcele (comună), la 9 km depărtare de Tariverde (în linie dreaptă); la vest, localitatea Cogealac, la 2,5 km, reşedinţa comunei; la nord-est, localitatea Istria (comună), la o depărtare în linie dreaptă de 7 km de Tariverde; la nord, satul Fântânele (comună), la 5km; la nord-est, Cetatea Histria, la o depărtare de 14 km, urmând şoseaua asfaltată Tariverde-Nuntaşi- Cetatea Histria1. Originea satului Tariverde, aşa cum reiese din cercetările domnilor Constantin Cioroiu şi Marian Moise menţionate în lucrarea „Litoralul Românesc la 1900“, este foarte veche; în documentele istorice şi arheologice, găsim că îşi are începutul de la vechiul „Centru Agrar“, care avea să joace un rol economic important pentru Histria, căreia îi furniza cereale, animale, miere de albine etc., achiziţionate sau dobândite prin muncă din zona înconjurătoare, în veacul al VI-lea î. Hr. Dacă ne referim la numele localităţii, la data când apare această denumire, trebuie să recunoaştem că, pentru Tariverde, nu s-a ajuns încă la actul de naştere al acestui toponim. Din cercetări, ştim doar că pe harta din 1835, mai ales în partea centrală şi sudică a Dobrogei, apar numeroase silişti, printre acestea şi aria localităţii Tariverde apare ca silişte şi că în locul acestor silişti pe harta topografică din 1837 apar localităţi, sate consolidate, precum şi satul Tariverde, care este fixat în aria sa ca o aşezare refăcută, consolidată. Aceasta ne determină să presupunem că satul Tariverde îşi are începuturile într-o perioadă mai îndepărtată ce poate să-l lege chiar de aşezarea antică. Pe harta amintită, adică cea din 1837, localitatea apare cu numele de Tariverdî2 . Mai sunt însă şi alte informaţii: în materie toponimică, mahomedanii au vădit, cum se va observa, destulă imaginaţie, dând localităţilor în care vieţuiau denumiri metaforice, legate poetic de caracteristicile geografice, de întâmplări, de oameni, de ocupaţii. Un asfel de exemplu fiind: Peletlia „satul cu stejari“, azi – Săcele. Multe vetre aşezate lângă ape căpătau denumirile acestora: Ghiolpunar (Izvorul lacului), azi – Şipote; Sarigheol (Lacul galben) etc. Alte sate aveau denumiri legate de meşteşugării: Ascilar ( Bucătar), azi – Vânători; Terzigheol (satul Croitorului), azi – Runcu; Duingi (Veselia), azi – Nuntaşi; Tariverdî Tahri (Atotputernic), Verdî- a devenit azi Tariverde3. Din cercetările Dlui Sabin Manuilă, nu există vreun act sau vreo referire la explicaţia acestui nume al satului; cunoscut este faptul că primul nume înscris în istoria poporului nostru cu referire la această aşezare a fost cel de „Tariverde“ şi că, în 1912, se numea Dorothea4, nume pe care l-a purtat şi în perioada anilor 1931-1933 şi chiar până în anul1935, paralel cu cel de Tariverde. Acest nume a fost dat, aşa cum relatează octogenara Topârceanu Ioana, prin intermediul locuitorului german Friedrich Ritter căruia îi murise o fată cu acest nume (Dorothea). De mare importanţă este relatarea lui Romulus Ceişanu în cartea sa „Dobrogea“, că numele aşezării antice pe vremea stăpânirii romane ar fi fost: Vicus Quintionis în traducere ar însemna: Vicus – sat, (târg) Quintionis – nume. Aşezări din regiunea Histriei şi foarte aferente anticului Tariverde. În concluzie, demn de reţinut este faptul că numele de Tariverde corespunde pe deplin acestei aşezări, dacă avem în vedere cadrul natural, cadrul vegetaţiei, din timpul primăverii, al verii şi până toamna târziu, când acest sat este în permanenţă acoperit de verdele zvelţilor salcâmi,de cel al pomilor fructiferi, precum şi întinsele plantaţii de viţă de vie hibridă, care îmbracă curţile şi grădinile fiecărei gospodării, fără a neglija întinsul verde a lanurilor şi podgoriile nobile ce înconjoară satul ca o diademă vegetală8. Tot din cercetările Dlui Romulus Ceişanu în lucrarea sa Dobrogea Schiţă Monografică – studii şi documente reiese faptul că data înfiinţării satului Tariverde sunt anii 1873-1874. La început, s-au instalat un număr de 44 de familii de germani venite din Basarabia, majoritatea fiind şvabi, dar şi caşubi. Aceste familii de germani erau venite din Klostiz, Kulm, Leipzig, Neu-Arzis, Beresina, Tarutino şi Borodino, originari din Wurttemberg,Prusia, Polonia şi Bavaria. Germani originari din Germania ca: Nagel, Pfeiffer, Ritter, Schmidt, Heim, Speitel, Albrecht, Mayer, Elise, Baumstark şi alţii, nemţii ce au venit în Dobrogea din alte părţi ale Germaniei cum sunt: Adam, Klatt, Fichner, Anhorn, Hinz, Kraus, Martin, Fechner, Bender, Klusik şi alţii. Astfel, cu aceste noi familii de origine germană, satul Tariverde îşi va începe existenţa, deoarece fusese distrus de războaiele anterioare, făcându-şi locuinţe pe siliştea satului, separat de turci.
Satul, care până la acest moment se numea cu nume turcesc Tariverdî, va purta numele Tariverde şi va cunoaşte noi evoluţii până în zilele noastre9. Germanii, la începutul existenţei lor în Tariverde, nu aveau pastor, învăţători, nu aveau şcoală, nu aveau registre şi stare civilă, nu aveau evidenţă, se ştie însă că au continuat să vină noi colonişti germani din Basarabia şi că împropietărirea s-a făcut prin recunoaşterea titlurilor de proprietate Tapy-zettel. Cei care au venit mai târziu nu s-au mai bucurat de acest privilegiu şi au obţinut pământ mai puţin sau nu au primit deloc, fapt pentru care mulţi germani au început să emigreze spre Canada, Argentina şi alte locuri.
B. ISTORICUL BISERICII PAROHIALE
[ISTORIA ZIDIRII EI] Cu timpul, germanii din Tariverde şi-au organizat viaţa spiritual-culturală. În anul 1888, au construit biserica – de fapt, o casă ţărănească acoperită cu stuf – la care se anexează un turn încăpător pentru clopot. La început, funcţionarea bisericii era dirijată de comuna Atmagea unde se afla Centrul Evanghelic. Şcoala românească a luat fiinţă în anul 1890, care a funcţionat până în anul 1902 şi cu predare în limba germană – câte două ore pe zi. Clădirea şcolii a fost construită de comună; guvernul de atunci a promis un ajutor de 4000 lei, dar acesta nu a fost primit10. După Primul Război Mondial, între Cogealac şi Tariverde s-au făcut colonizări cu români din Gorj, Râmnicu Vâlcea şi Sibiu, care luptaseră pe front în Divizia Tudor Vladimirescu, fiind împroprietăriţi cu câte 9 ha de pământ arabil şi 2000 mp loc de casă, iar pentru veteranii de război câte 5 ha pământ arabil şi loc de casă. Primii colonişti au venit în anul 1924 şi au dorit ca acest cătun să fie numit Tudor Vladimirescu, numele diviziei în care luptaseră pe front. Coloniştii germani se simţeau bine în Tariverde, cu timpul au ajuns să aibă primar german, cum ar fi Friedrich Ritter, aveau case mari, frumoase, garduri cu porţi înalte unele din fier forjat; curţile, casele, întreaga lor gospodărie ne arată bunăstarea materială. Erau respectaţi de autorităţi şi ocrotiţi de legile statului român. Având în vedere cele mai sus menţionate, comunitatea germană a purces, sub conducerea pastorului Zimmerling care păstorea şi biserica din Cogealac, la construirea unei noi biserici în Tariverde începută în anul 1927 şi terminată în anul 1928. Construcţia bisericii, aşa cum reiese din documentele existente la Arhivele Naţionale, a fost din piatră şi cărămidă, în formă de corabie, stil gotic, acoperită cu eternită cu o singură turlă şi cruce, fără pictură interioară şi exterioară. Materialul de construcţie a fost cărat de obştea satului cu car de boi şi cai. Lucrarea a fost supravegheată de trei studenţi de la arhitectură din Germania. Firma Schlling- Lattermann din Turingia a livrat trei clopote melodice A-B-C. În anul 1928 luna octombrie, biserica a fost sfinţită de către decanul Rudolf Honigberger din Bucureşti, cu pastorii Zimmerling şi Erich Darsow. Construcţia bisericii a costat 1.393.000 lei din veniturile proprii ale comunei şi din donaţii de la alte localităţi din Dobrogea, precum şi din Germania, Fundaţia Gustav-Adolf din Leipzig şi Consistoriul Saxon din Drezda. În mod deosebit, s-au interesat de această realizare remarcabilă decanul Rudolf Honigbeerger, curatorul Unterschutz Filip şi primarul Friedrich Ritter – ultimii doi fiind din Tariverde. În anul 1933, comunitatea evanghelică-luterană din Tariverde şi-a procurat pentru biserică prima orgă muzicală din Dobrogea care a costat 40.000 lei. Preşedintele Băncii Germaniei, Hjatmar Schacht, a vizitat localitatea Tariverde şi a făcut o donaţie pentru biserică. Anul fatidic 1940 a fost foarte greu pentru coloniştii germani din Tariverde, aceştia fiind obligaţi să se repatrieze obligatoriu în Germania, lăsând toată agoniseala aici.
Clopotele, orga şi băncile din biserică au fost donate comunităţii evanghelice-luterane din oraşul Ploieşti. Tot în acest timp, comunitatea germană a construit şi o şcoală germană la care avea posibilitatea de a învăţa şi copii români, dornici de a înţelege limba germană, două ore pe zi11. Despre naţionalităţile care au locuit un timp mai îndelungat sau mai scurt în Tariverde se cunoaşte foarte puţin, deşi fiecare a avut contribuţia proprie la prosperitatea ţinutului prin modul de viaţă, cultură şi civilizaţia specifică locurilor. În anul 1940, după repatrierea comunităţii germane din satul Tariverde, au venit în locul lor români şi aromâni din sudul Dunării – Cadrilater şi Durostorum. În aceste condiţii, biserica a fost dată cultului ortodox, făcându-se cuvenitele modificări. Catapeteasma a fost lucrată în lemn de brad, vopsită în maro roşcat, cuprinzând un număr de 45 de icoane pictate în ulei de pictorul Alexandru Boancăla; pe data de 29 noiembrie 1943, în urma transformărilor făcute, biserica a fost sfinţită de episcopul Eugen Laiu, primind hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“. Satul Tariverde, localitate dominată şi astăzi de biserica ridicată de comunitatea germană, păstrează, până în prezent, aerul lucrului trainic, făcut cu simţ de răspundere.
[ŞIRUL PREOŢILOR]
C. CIMITIRUL
Parohia nu deţine cimitir.
D. ACTIVITĂŢI CULTURALE ŞI FILANTROPICE ÎN TRECUT
[ACTIVITATE CULTURALĂ, ACTIVITATE FILANTROPICĂ] Nu este cazul.
E. PROFILUL ACTUAL AL PAROHIEI
[ACTIVITĂŢI PASTORAL-MISIONARE, CULTURALE, EDITORIALE, FILANTROPICE, CATEHETICE ş.a.] Nu este cazul.
F. DATE DE CONTACT PAROHIE
[HRAM] „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“;
[ADRESA] satul Tariverde, comuna Cogealac, judeţul Constanţa;
[OFICIU PAROHIAL] Nu are telefon şi nici site oficial.
