ISTORICUL COMUNITĂȚII. Mănăstirea este situată la ieşirea din satul Galeşu, comuna Poarta Albă, judeţul Constanţa în drumul acces spre satul Poiana. În timpul stăpânirii otomane localitatea Poarta Albă era cunoscută sub denumirea de Allah Kapî (Poarta Raiului) şi era populată în totalitate de turco-tătari. După Războiul de Independenţă din anul 1877 şi alipirea Dobrogei la Regatul României, ciobanii ardeleni din zona Săliştei Sibiului s-au stabilit într-o margine a comunei pe locurile unde deţinea terenuri un anume turc Nazîr-bei. De la numele turcului Nazîr şi de la păşunile întinse numite „ceair” a derivat numele Nazarcea – localitate renumită mai târziu pentru podgorii şi livezi[1]. Aşezarea românilor în aceste locuri a dus la închegarea satului Galeşu după toponimul localităţii sibiene de obârşie. Biserica din Poarta Albă păstreză o cruce pe care stă scris „Aici se odihneşte BRÂNDUŞE Roşca prima româncă venită din Transilvania com. Sălişte, la nepoţii BOIA în Dobrogea după Resbelul din 1877 decedată în 1901 în etatea de 96 de ani” . Istoria celei de-a doua jumătăţi a veacului XX a marcat pentru totdeauna aşezarea oierilor mărgineni. „După instaurarea regimului comunist în România „ilegitim şi criminal” la 30 decembrie 1947 la îndemnul lui Stalin, Gheorghe-Gheorghiu Dej şi acoliţii săi au pus în practică Canalul Dunăre – Marea Neagră. Planurile de construcţie au fost elaborate în luna mai 1949 de o comisie specială româno-sovietică şi au fost aprobate de Consiliul de Miniştri la 22 iulie prin rezoluţia 613. Canalul avea în proiect o lungime de 67 de kilometri şi a fost planificat a se construi în 5 ani, costul întregii lucrări fiind estimat la 140 de miliarde de lei, o sumă exorbitantă pentru ţară. Scopul oficial al Canalului, potrivit decretului 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră, mai scurtă cu 260 de kilometri decât calea naturală a fluviului, şi să îmbunătăţească irigarea provinciei Dobrogea. Scopul neoficial însă era nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”. Astfel că alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun. Pentru acoperirea necesarului de forţă de muncă, Securitatea a operat arestări rapide în rândul aşa numiţilor chiaburi, în rândul proprietarilor expropriaţi, foştilor ofiţeri deblocaţi şi poliţişti, foştilor funcţionari ai aparatului de stat, în rândul clericilor şi monahilor, în rândul ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (prin Reforma Agrară din 2 martie 1949), din rândul membrilor activi ale vechilor partide politice. Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. S-a folosit termenul de „condamnat administrativ” pentru a masca ilegalitatea situaţiei. Traseul preconizatului Canal a fost organizat în 18 şantiere, între care: Columbia (o suburbie mizeră a Cernavodei), Saligny, Megidia, Poarta Albă, Noua Culme, Galeşu, Peninsula, Capul Midia, Constanţa şi alte 9 puncte de lucru. În aprilie 1953, Procuratura Constanţa relevă că „marea majoritate a deţinuţilor este formată din deţinuţi pentru infracţiuni politice”. Ei au reprezentat cam jumătate din constructorii Canalului, numărul lor oscilând între 5000 în 1950 şi 22000 în toamna anului 1952”[2]. În luna iulie 1949, s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului. La scurt timp localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12000 de oameni[3] – „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării”.[4] „Aceste categorii de lucrători aveau barăci şi sectoare de lucru separate de muncitorii civili. Primul director al închisorii a fost Timofte Gheorhe, iar comandantul lagărului de deţinuţi, sau „efective M.A.I.” cum li se spunea, a fost a ofiţerul Augustin Albon, brigadier şef fiind Marin Stănciugel, un ţigan sadic, criminal de drept comun care îşi omorâse nevasta. Încă de la sosire brigadierul Stănciugel îi lovea pe deţinuţii deja ruinaţi fizic, cu un ciomag, supunându-i la instrucţii chinuitoare: alergări, culcări, salturi: „am să bag disciplina în voi” răcnea el”[5]. Sunt scrieri şi mărturii că acest brigadier a asasinat pe căpitanul de aviaţie Dragoş Rambela, aruncându-l în cuptorul de ars carămida pe motiv că îi râvnea mantaua de ofiţer[6]. S-a făcut o anchetă formală şi cazul a fost muşamalizat afirmându-se că a evadat.[7] Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. De pildă, la Galeşu, locotenentul major Petrică, comandantul lagărului, le ţinea deţinuţilor, încă de la sosire următoarea cuvântare: „Aţi fost aduşi aici ca să munciţi. De felul cum munciţi vă veţi recăpăta libertatea. Să nu uitaţi că voi sunteţi tot cea ce are societatea mai rău, pleava societăţii, scursurile, lepădăturile lumii sunteţi voi. Veţi munci la descărcări. Veţi fi repartizaţi câte 4 oameni la un vagon. Vagonul va fi descărcat în 36 de minute. Cine întârzie, va fi aspru pedepsit. Nu ne pasă dacă unii dintre voi vor muri. Dacă într-o zi veţi muri 500, încheiem un scurt proces verbal şi terminăm cu voi.” Dintre aceste „scursuri ale societăţii” cel puţin 50% erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi. Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre Marea-Neagră, s-a înregistrat în anul 1952 o medie a mortalităţii de 30-40 de deţinuţi/lună[8]. Înhumarea celor decedaţi să făcea astfel: la Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape sanţul, iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore. Nici unul din ei nu avea parte de asistenţă religioasă. Documente strict secrete ale Securităţii arată cruzimi greu de imaginat petrecute pe aceste locuri. Numai în luna ianuarie 1953 au murit în coloniile de muncă 133 de deţinuţi. La Poarta Albă, numai într-o singură zi au decedat 10 deţinuţi. La ordinele Ministrului de Interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre. O investigaţie a Securităţii din 1967 în privinţa morţilor din lagărele Canalului, dezvăluie că: „Nu s-a întocmit nici un fel de acte pentru 1304 deţinuţi care au murit în lagăre şi decesele nu au fost notate în registrele Consiliilor Locale”[9] Aceleaşi documente relevă faptul că medicii legişti ai MAI eliberau cu multă uşurinţă certficate de verificare a morţii, de multe ori fără a specifica vreo cauză reală a decesului, sau pur şi simplu nu îl consemnau[10]. Lucrările de la Canal au adus schimbări de neşters şi asupra satului Galeşu şi i-au tulburat viaţa linştită de până atunci. Începând din Poarta Albă traseul Canalului înscrie o curbă, părăseşte direcţia iniţială a vechii Văi Carasu (cea dintre Megidia şi Cernavodă) şi o urmează pe cea a unui mic afluent (azi dispărut). Vatra Galeşului era situată chiar pe acea vale mică, fapt care a condus la demolarea şi strămutarea caselor, satul despicându-se în două. O parte din găleşeni s-au aşezat în Poarta Albă, alţii au plecat la Constanţa sau Megidia. Cei rămaşi şi-au întemeiat gospodării pe partea dreaptă a Canalului[11]. Acelaşi destin l-au avut de suferit şi cimitirele creştin şi turcesc ale comunei care au fost desfiinţate şi reaşezate pe malul stâng al Canalului. Pe locul unde odinioară, după cum spun sătenii, înfloreau bujorii roşii, în afara satului, în drumul spre Ovidiu, a fost înfiinţat cumplitul lagăr Coasta Galeşu. Locul lagărului a rămas în memoria locală sub numele Plaiul Popilor, pentru că aici se aflau în detenţie cu deosebire clerici. Între cei are au trecut prin acest loc de chin se numără figuri mărturisitoare ale preoţimii ortodoxe române precum: Ilie Lăcătuşu, Asenie Boca, Adrian Făgeţeanu, Constantin Galeriu, Crăciun Oprea, Ioan Negruţiu şi mulţi alţii, care azi se află trecuţi în veşnică odihnă. Acestă categorie socială era selectată şi izolată atât pentru a i se aplica umilinţe şi privaţiuni mai mari, cât şi pentru a se putea eroda mai uşor rezistenţa sufletească a celorlalţi condamnaţi. Locul lagărului situat pe o uşoară înălţime de aproximativ 50 de metri este expus total viforelor dobrogene şi în vremea aceea era complet lipsit de orice sursă de apă. Domnul Roman Daniel din Beiuş jud Bihor, fost deţinut politic, mărturiseşte următoarele: „Am ajuns la Colonia Galeşu în 17 ianuarie 1953, când am fost adus seara de la Poarta Albă… Lagărul era împrejmuit cu garduri de sârmă ghimpată, erau trei rânduri de garduri, cu două culoare între ele şi cu fâşie de siguranţă, săpată şi greblată tot timpul, ca să se vadă eventualele urme. La colţuri erau posturi de pază, iar pe stâlpi înalţi era montată câte o gheretă de adăpost, pentru cei ce păzeau lagărul. Erau păziţi de militari în termen, câte doi pe tură şi se schimbau la trei ore. Erau barăci de lemn, pentru 3500 de deţinuţi. În fiecare baracă erau circa 300 de deţinuţi, baraca avea 4 dormitoare.”[12] Raţia alimentară mizerabilă a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat. „Era mărimea acelui turtoi cam cât un săpun de faţă, sau şi mai plastic – cât patru cutii de chibrituri aşezate una lângă alta. Dimineţa se primea terci, tot din mălai alterat sau surogat de cafea, la amiază – o ciorbă oarecare fără consitenţă, seara aceleaşi lături ca şi la prânz, dar fără pâine sau mălai”[13]. Rareori primeau în raţie carne de cal dar şi aceea alterată. Munca în lagăr era orientată spre excavare, transport şi depozitare a cantităţilor enorme de pământ rezultat din săpături. O altă acţiune o constituia spargerea stâncilor şi a bolovanilor de calcar sau granit şi transformarea lor în pietriş utilizat la taluzarea malurilor sau la terasamentul căii ferate. Deţinuţii erau spuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane platformă sau vagonete. O cale ferată cu ecartament normal destinată şantierului pornea din gara Dorobanţu şi se continua până la ieşirea din Poarta Albă pe ambele maluri. Pe măsură ce înaintau lucrările, se monta şi terasamentul şi se lungea şi linia ferată. O dată cu acestea creşteau şi se lungeau şi depozitele de pământ, care se văd şi azi de o parte şi de alta a Canalului până spre Ovidiu[14]. Aceste movile sunt martorii tăcuţi ai martirajului neamului românesc în faţa ateismului comunist. Ele ascund multe trupuri zdrobite ale celor osândiţi.
ISTORICUL BISERICII MĂNĂSTIRII Alegerea locului de mănăstire chiar pe locul fostului lagăr Coasta Galeşu a avut loc la sfârşitul lunii mai a anului 2012. A fost făcută de către IPS Teodosie Arhiepiscopul Tomisului împreună cu Părintele Arhim Justin Pârvu, Stareţul Mănăstirii Petru Vodă, judeţul Neamţ, el însuşi fost întemniţat timp de 16 ani de regimul ateist-comunist la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Periprava. Părintele Justin este şi ctitorul sfintei mănăstiri. Sfinţirea locului de a avut loc pe data de 1 iunie 2012, ziua de prăznuire a Sfântului Justin Martirul şi Filozoful, în prezenţa IPS Teodosie Arhiepiscopul Tomsisului, care a aşezat piatra de temelie a bisericii paraclis a mănăstirii, şi a unui impresionant număr de preoţi şi pelerini veniţi din toată ţara. Între cei prezenţi s-au aflat supravieţuitori ai gulagului comunist: Preotul Gheorhe Oancea din satul Crucea, județul Constanţa, monahul Teodor Stănescu de la Mănăstirea Petru Vodă, Ion Negoiţă George Cuşa, Ion Oprea, Buciuneanu Anastase şi alţi constănţeni veterani. În cuvântul de învăţătură ÎPS Teodosie spunea: „Este un început al eliberării conştiinţei noastre de sub imperiul fricii şi al nerecunoştinţei…Noi am pecetluit sfinţena locului acestuia care a fost sfinţit de jertfele celor care s-au nevoit aici… Ne-am adunat în numele lui Dumnezeu, în numele şi chemarea sfinţilor ca să putem aduce recunoştinţă şi prinos de dragoste celor ce s-au jertfit aici… Aici este o ceată de rugători, pentru că cei ce s-au jertfit aici nu se poate să nu se fi suit sufletele lor ceruri… Aceşti oameni au trăit în demnitate, căci dacă n-ar fi iubit demnitatea ar fi trădat, şi ar fi fost eliberaţi… Cum să nu-i cinstim pe cei care Dumnezeu i-a cinstit … Nu este un aşezămînt doar local, ci este un aşezămînt naţional, pentru că aici a fost adusă toată floarea României… În întuneric, unde au stat aceşti oameni, semeni ai noştri, credinţa le-a fost lumina. …sunt movile aici în apropiere unde vom căuta şi vom afla comorile cele de mare preţ ale jertfelor celor ce şi-au lăsat trupurile aici… Facem început acestui aşezămînt monahal pe care îl vom închina jertfelor de la Canal.”[15] În Hrisovul aşezat la temelia noului lăcăş de cult stau scrise următoarele: „Cu vrerea Tatălui,cu ajutorul Fiului şi cu împreună lucrarea Sfântului Duh, s-a pus temelia Bisericii Paraclis cu hramul Sf Justin Martirul şi Filozoful, a Mănăstirii Poarta Albă, închinată cinstirii Tuturor Sfinţilor Români şi în aducerea aminte a celor jertfiţi în munca silnică, deţinuţi politici din anii 1950-1960 de la Canal, astăzi 1 iunie 2012. La 30 decembrie 1947 partidul ateu-comunist din România cu ajutorul armatelor sovietice de ocupaţie, a acaparat întreaga putere în ţara noastră. Începea atunci şi v-a dura până în decembrie 1989 o lungă perioadă istorică de regim totalitar de stânga, care se va răfui nu numai cu adversarii săi politici democraţi, fireşti, ci mai ales cu aceia pe care îi putem numi astăzi corifeii spirituali, creştini ortodocşi ai Neamului Românesc: Intelectualitatea şi slujitorii Bisericii Ortodoxe Române. Conducătorii partidului comunist din România împreună cu ocupanţii sovietici – şi unii şi ceilalţi fiind oameni ,,fără neam şi Dumnezeu” – au declanşat un adevărat genocid uzând de toate mijloacele.Una din căile de exterminare folosite de regimul ateu a fost vasta reţea de închisori şi lagăre de muncă forţată, primele apărând încă din anul 1948. Între aceste lagăre s-a numărat şi cel de la Poarta Albă din judeţul Constanţa. Acesta a fost o închisoare ,,specială” destinată preoţilor de mir şi călugărilor, care fără să se constituie într-o rezistenţă armată, alcătuiau o altfel de rezistenţă, cu mult mai puternică – rezistenţa spirituală – refuzând, între altele orice ,,pact cu diavolul”. În lagărul de la Poarta Albă au fost închişi şi supuşi torturilor fizice şi morale mii de preoţi de mir şi călugări, al căror număr exact nu este încă cunoscut, cum nu se cunosc încă nici numele tuturor celorlalţi deţinuţi, ele rămânând ştiute numai de Dumnezeu. Multora din cei morţi aici de cumplita moarte mucenicească nu li se cunoaşte nici măcar locul unde le zac oasele. Coşmarul acestor martiri de la Poarta Albă nu a luat sfârşit odată cu moartea lui Stalin (1953), nici prin sistarea lucrărilor sinistrului canal Dunăre – Marea Neagră, născocit de comunişti tocmai pentru exterminarea celor închişi aici, ci abia în anul 1964 când, pentru a-şi câştiga cât de cât simpatia poporului, în condiţiile în care Moscova urmărea îmbucătăţirea României şi desfiinţarea ei ca stat, regimul ateu din România a ordonat eliberarea tuturor deţinuţilor politici, crezând că astfel vor fi pe placul poporului. Închisoarea de atunci de la Poarta Albă nu mai există. În memoria preoţilor şi monahilor care au fost închişi şi au pătimit aici şi îndeosebi în amintirea celor morţi ca nişte mucenici în acest lagăr al groazei, dar şi a luptei cu ,,porţile iadului” Arhiepiscopia Tomisului a hotărât infiinţarea pe acest loc a unei mănăstiri cu hramul ,,Tuturor Sfinţilor Români”. Martirii care au pierit aici sunt astăzi Sfinţi în Ceruri şi împreună cu ceilalţi Sfinţi Mucenici, cu Apostolii, cu Ierarhii, Cuvioşii şi cu toţi Drepţii se roagă lui Dumnezeu pentru noi şi pentru lume.Obştea acestei mănăstiri se va ruga şi ea la rândul ei acestor Sfinţi Martiri de la Poarta Albă şi tuturor Sfinţilor, pentru Sfânta noastră Ortodoxie, pentru Biserica noastră Ortodoxă strămoşească, pentru tot poporul român drept credincios, atât de chinuit de-a lungul întregii sale istorii, ca şi pentru mult şi greu încercata noastră Ţară. Slujba de sfinţire a temeliei a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, oficialităţilor locale şi a unui impresionant număr de credincioşi. Scrie, Doamne, în Cartea Vieţii, pe ctitorii, slujitorii, pe martirii şi pe închinătorii acestui sfânt locaş!” Biserica paraclis, corpurile de chilii şi stăreţia sunt proiectate de d-l Arh. Ion Teodor din Constanţa. Biserica în stil bizantin, în formă de cruce, cu abside drepte şi cu pridvor închis, este construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă. Are următoarele dimensiuni: lungimea de 16,18 m, lăţimea de 6,32 m la intrare, respectiv 9,42 m între abside. Bolta din beton armat are înălţimea de 7 m, respectiv 10,60 m la pantocrator. Cele 13 ferestre ale bisericii sunt împodobite cu icoane pe sticlă tip vitraliu, reprezentând Sfinţi Români. Turla este luminată de jur împrejur prin 12 ferestre de dimensiuni mai mici împodobite de asemenea cu icoane pe sticlă tip viraliu, reprezentând serafimi. Pridvorul este închis, construit din zid de cărămidă. Dimensiunile pridvorului sunt de 4 m lungime, 6,10 m lăţime şi 3.50 înălţime. Pe pereţii exteriori ai pridvorului, de jur împrejur, sunt reprezentate în tehnică de mozaic şi în încadrament de calcar fosilifer următoarele icoane: Sf. Împăraţi Constantin şi Elena (peretele de nord), Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (de o parte şi de alta a uşii de intrare), Sf. Maria Magdalena, Sf. Maria Egipteanca (peretele de sud). Deasupra uşii de intrare este reprezentată tot în tehnică de mozaic icoana hramului Sf. Justin Martirul şi Filozoful. Pe biserică sunt aşezate 3 cruci din titanium de diferite dimensiuni: pe pridvor, respectiv pe turlă şi pe altar. Pavată cu granit, întrega biserică dispune atât de încălzire clasică prin calorifere cât şi de încălzire prin pardoseală. Biserica va fi pictată în stil bizantin în tehnică secco de pictorul bisericesc Sorin Nicolae din Bucureşti.
DATE DE CONTACT MĂNĂSTIRE. [HRAM] „Sfinții Români”; [ADRESA] Comuna Poarta Albă, Sat Galeşu, jud Constanţa.
[1] Prof. Sofia Tudosa Romanov, Protos. Iustin Petre, Ultima ctitorie a Părintelui Justin Pârvu: Mănăstirea Sfinţilor Români Martiri din închisorile comuniste, Ed CorgalPress Bacău, pag.105
[2] Stănescu M. Marin, Din pătimirile martirilor anticomunişti din lagărul de la Canal. Rev. Atitudini, nr 23 iunie 2012 an IV, pag 34
[3] Gheorghe Andreica, Lumini care nu se sting, ed. PrintEuro Ploieşti, pag 137
[4] Victor Corbuţ, Cetatea Diavolului, ed. Elisavaros, Buc 2005, pag.19
[5] Stănescu M. Marin, idem, pag 35
[6] Monah Atanasie Ştefănescu, Mărturii din Vatra Aiudului, ed Fundaţia Petru Vodă
[7] Stănescu M. Marin, idem, pag 36, apud Doina Jela, Drumul Damascului, pag. 85
[8] Idem, ibidem pag 80, Cartea Albă a Securităţii, vol II, Canalul D- MN, Documente, pag 78
[9] Stănescu M. Marin, ibidem, pag 38, apud Denis Deletant, Teroarea comunistă în România,pag 167
[10] Idem, ibidm pag 38, apud Cartea Albă a Securităţii. Vol II, Canalul D M-N, Documente, p. 83.
[11] Prof. Sofia Tudosa, pag 113
[12] Idem, ibidem, pag. 139-140
[13] G. Andreica, Ibidem, pag 91-92
[14] Prof. Sofia Tudosa, pag 115,116
[15] Rev. Atitudini, nr 23 iunie 2012 an IV, pag 30 Cuvânt al IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, la sfinţirea locului Mănăstirii Poarta Albă
